„Până nu se răcește cafeaua” nu vorbește despre grabă.
Dar nici despre răbdare dusă prea departe.
Vorbește despre un timp scurt, dar bun.
Cafeaua fierbinte nu se bea. Te arde, nu o simți.
Cafeaua rece nu mai spune mare lucru. Gustul e acolo, dar emoția a plecat.
Între ele există un interval mic, câteva minute în care fierbințeala s-a domolit, dar aroma e întreagă. Nu e mult timp. Dar e suficient.
Acolo se întâmplă cartea.
Unele cărți te găsesc, fără să le cauți.
Așa a fost și cu „Până nu se răcește cafeaua”.
Totul a pornit de la o discuție aparent banală din cancelaria noastră: la ce temperatură iese cafeaua din espressor, dacă e bine să o bei imediat sau dacă nu cumva e mai bună după ce se răcește puțin. Argumente, glume, experiențe împărtășite. Și cafea.
Mâine zi, o colegă mi-a întins cartea cu un zâmbet și un simplu „citește-o”. Și am citit.
Într-o cafenea ascunsă din Tokyo există o regulă strictă: poți călători în timp, dar doar până se răcește cafeaua. Nu poți schimba trecutul, nici viitorul, poți doar să revezi un moment pe care îl alegi și să înțelegi ce a fost. Fiecare poveste vorbește despre oameni care ar mai fi vrut să spună ceva, să audă ceva, să mai stea puțin lângă cineva drag.
Este o carte despre momentele scurte, dar importante, și despre cum nu tot ce e fierbinte trebuie trăit imediat, dar nici nu trebuie lăsat să se stingă.
Și, poate că tocmai de aceea mi-a plăcut atât de mult. Eu sunt adepta cafelei pe care o las puțin să se răcească. Am găsit în această poveste aceeași răbdare discretă: timpul necesar pentru a simți, pentru a înțelege, pentru a da sens unui moment fără să-l strici prin grabă și fără să-l pierzi în neatenție.
Așadar, dragă Adriana, dacă vei citi vreodată acest text, eu tind să cred că am avut dreptate și autorul mi-a dat dreptate. Momentele adevărate se înțeleg, se clarifică cel mai bine nici prea fierbinți, nici reci, ci exact așa cum trebuie să fie.